Linia feroviară britanică de 135 de ani din Spania, prin „ținutul bandiților”

​ 

O călătorie scenică prin Andaluzia, pe Mr Henderson’s Railway

Am pășit la bordul trenului lui Mr Henderson în orașul spaniol Algeciras, în timp ce razele soarelui străpungeau ramurile ienupărului și ne îndepărtam molcom de Golful Gibraltar, strălucind în urmă.

Trenul retro, cu trei vagoane, a început să hurducăie peste râul Guadiaro, iar pădurile de stejar de plută au încadrat câmpurile în carouri verzi și ocru, pe măsură ce urcam spre inima Andaluziei.

Traseul: din cel mai sudic capăt feroviar al Europei continentale

La două secole după ce britanicii au inventat calea ferată modernă, această linie victoriană (inaugurată în 1892) încă își țese drumul între cea mai sudică gară a Europei continentale, în Algeciras, și Bobadilla, traversând spectaculoasa Serranía de Ronda.

În cele aproximativ trei ore, vagoanele diesel urcă pe linie simplă până aproape de 800 m altitudine, străbat 16 tuneluri și trec 20 de poduri. Pasagerii au parte, de la fereastră, de sate albe andaluze (pueblos blancos) și de coline ondulate – o reconectare, fără grabă, la epoca de aur a călătoriilor cu trenul.

„Ride the train” – Informații utile

• Frecvență: 3 trenuri/zi între Algeciras și Bobadilla
• Tarife orientative: sens unic €18,70; dus-întors €29,90

De ce au dorit britanicii această linie

Poziția strategică a Gibraltarului, la intrarea vestică în Mediterană, a atras de mult marile puteri, inclusiv Marea Britanie. După ce Spania a cedat „Stânca” în 1713, deschiderea Canalului Suez (1869) i-a sporit importanța.

Pentru a transforma Gibraltarul din port de aprovizionare în nod comercial internațional, britanicii aveau nevoie de o conexiune feroviară care să ducă bunurile spre Spania și restul Europei.

Obstacolul juridic și soluția ingenioasă

Un decret regal spaniol interzicea britanicilor să lege prin șine Gibraltarul de teritoriul spaniol. Soluția: pornirea liniei din portul spaniol Algeciras, de unde pasagerii și mărfurile puteau fi transbordate ușor pe apă.

Linia oferea astfel mobilitate andaluzilor și, în același timp, o ieșire comodă din arșița verii pentru ofițerii britanici staționați pe Stâncă.

Hotelul Reina Cristina – magnetul pentru călători

Pentru a seduce turiștii, britanicii au construit, aproape de port, Hotelul Reina Cristina – un stabiliment colonial plin de rafinament, încă funcțional. A atras ofițeri ai marinei și garnizoanei, dar și negustori în drum spre India și Extremul Orient.

„Există o legătură specială între cale ferată și hotel”, spune Julie Duran, director adjunct. Pe lângă numeroși militari britanici, aici au poposit, de-a lungul anilor, regele Alfonso al XIII-lea, Orson Welles și chiar Winston Churchill.

„Hotelul e foarte important pentru toți cei legați de Algeciras. L-aș descrie drept britanic cu influență spaniolă”, adaugă Duran.

Cine a făcut linia posibilă: Henderson și Morrison

Potrivit istoricului local Roberto Godino Hurtado, linia poartă numele finanțatorului britanic din secolul al XIX-lea, Sir Alexander Henderson, care l-a sprijinit pe inginerul John Morrison după ce guvernul spaniol i-a acordat companiei sale permisiunea de construcție.

„Ținutul bandiților”: de la drumuri nesigure la șine felurite

Încercările anterioare eșuaseră, fiindcă Andaluzia secolului al XIX-lea era renumită pentru brigandaj: pădurile dese și stâncăriile ofereau ascunzători ideale tâlharilor, iar deplasarea sigură se făcea doar pe mare.

În 1844, statul a înființat Guardia Civil, poliția rurală națională, pentru a curma jafurile. Prezența ei pe șantierul în curs a descurajat atacurile, iar în trei ani linia a fost finalizată, cu inaugurarea ultimului tronson în noiembrie 1892.

Trenurile – mai rapide, voluminoase și legate prin telegraf – erau, natural, mai greu de jefuit decât diligențele și catârii.

Ce vezi azi din tren: păduri, câmpuri și sate albe

La mai bine de un secol, bandiții au dispărut, dar moștenirea „liniei lui Henderson” a rămas. Cerul cu pâcla de seară lasă loc, din ferestre, coroanelor de stejar și castan; baloții de fân punctează ogoarele; mărăcinii de lângă șină se dau la o parte pe măsură ce trenul trundlează. Astăzi, vagoanele victoriane și „clickety-clack-ul” locomotivei cu abur au fost înlocuite de un hum domol al vagoanelor moderne, cu aer condiționat – însă priveliștile rămân la fel de impresionante.

Oprire la Gaucín: către Cañón de las Buitreras

La Gaucín, câțiva pasageri coboară pentru o drumeție de aproximativ 7 mile prin măslini sălbatici și smochini spre spectaculosul Cañón de las Buitreras (Canionul Vulturilor) – un defileu de peste 100 m adâncime, sculptat de râul Guadiaro.

La peron, un șef de gară în uniformă inspirată de epoca victoriană – jachetă bleumarin, șapcă roșie, steguleț și fluier – face semn mecanicului că se poate pleca mai departe.

Jimera de Líbar: gara în vale, satul pe deal

Cobor două stații mai încolo, la Jimera de Líbar – clădire albă, cu ferestre arcuite și chenare galbene, un condensat de stil andaluz. Bar Allioli, aflat la câțiva pași de peron, e locul ideal pentru o caña.

Proprietarul, José Antonio Pérez Moreno, explică de ce gara nu e în satul omonim: „Au folosit valea râului pentru traseu, din cauza pantelor; terenul stâncos al satului n-ar fi permis așezarea șinei.” Linia a fost, așadar, trasată la circa 2 km distanță, pe terenul mai plat.

Ronda: detalii victoriene păstrate

Înapoi în tren. Trei vagoane, pornire promptă. La Ronda, stația păstrează încă elemente în stil victorian: consolele de fier pentru lămpile de pe peron și manetele de schimbare a macazelor – un clin d’œil regal către moștenirea britanică.

Andaluzia, unde timpul curge altfel

Peisajul se domolește, deschizând orizonturi largi. E ușor de imaginat cum versanții izolați, cu stâncării și boscheți deși, au adăpostit cândva bandiți. Acum, în vremuri mai sigure, trenul taie alene, printre măslinii și lămâii din ascunzișurile de odinioară, oferind pasagerilor prilejul de a lăsa timpul să curgă mai încet – așa cum se spune că se întâmplă în Andaluzia.

---

Sursa & foto: bbc