Actualitate

Ion Iliescu: Portretul unui om politic care a marcat istoria României moderne

Escrito por radio10.es el 6 de agosto de 2025

Ion Iliescu: Portretul unui om politic care a marcat istoria României moderne

Ion Iliescu s-a stins din viață pe 5 august 2025, la vârsta de 95 de ani, închizând astfel un capitol fundamental din istoria României postcomuniste. Primul președinte ales democratic al țării noastre după căderea regimului Ceaușescu rămâne una dintre cele mai controversate și influente figuri politice din ultimele trei decenii ale României. Cariera sa, marcată atât de realizări istorice cât și de controverse profunde, oferă o perspectivă unică asupra tranziției României de la comunism la democrație și asupra provocărilor acestui proces complex.

Născut pe 3 martie 1930 în Oltenița, județul Călărași, Ion Iliescu a traversat aproape un secol de istorie românească, de la perioada interbelică, prin comunism, până la integrarea europeană și euroatlantică a României. Viața sa politică, care s-a întins pe mai bine de șase decenii, reflectă în mod fidel transformările dramatice prin care a trecut societatea românească în secolul al XX-lea și începutul celui de-al XXI-lea.

Decesul său marchează sfârșitul unei ere în politica românească, dar lasă în urmă numeroase întrebări și controverse care continuă să dividă opinia publică. Pentru unii, Ion Iliescu rămâne omul care a condus România spre democrație și integrarea euroatlantică. Pentru alții, el este simbolul unei tranziții incomplete, marcat de violențe și oportunități ratate. Adevărul, ca întotdeauna în istorie, este mult mai nuanțat și complex.

Originile și formarea unei personalități politice

Rădăcinile familiale și influențele timpurii

Povestea lui Ion Iliescu începe într-o familie marcată de ideologia comunistă și de sacrificiile acesteia. Tatăl său, Alexandru Iliescu, s-a născut în Oltenița și a fost un comunist ilegalist convins. În decembrie 1931, când Ion avea doar un an, Alexandru Iliescu a plecat clandestin în URSS, unde a participat la lucrările Congresului al V-lea al Partidului Comunist Român, ținut la Gorikovo, lângă Moscova. A rămas în Uniunea Sovietică încă patru ani, iar la întoarcerea în țară a fost condamnat la închisoare pentru activitățile sale politice.

Această absență a tatălui a avut consecințe dramatice pentru familia Iliescu. La vârsta de un an, Ion a fost abandonat de mama sa naturală, Maria Dumitru Toma, de origine bulgară, care nu s-a mai interesat niciodată de soarta lui. Conform unor surse, mama sa naturală era fiica unor rromi din Bulgaria, iar mama sa vitregă, Maria P. Iliescu, care l-a crescut, era tot de etnie rromă. Aceste origini complexe și abandoanele timpurii au marcat profund personalitatea viitorului președinte.

Un element fascinant din biografia sa este legătura cu tradițiile socialiste europene prin bunicul său patern. Conform propriilor declarații ale lui Ion Iliescu, bunicul său, Vasili Ivanovici, a fost un evreu din Imperiul rus care, din cauza convingerilor sale socialiste, a fost nevoit să se refugieze în Regatul României. Această moștenire ideologică pare să fi influențat profund orientarea politică a întregii familii.

Intrarea în lumea politică comunistă

Formarea politică a lui Ion Iliescu a început foarte devreme, într-o epocă în care România se afla în plin proces de transformare socială și politică. La doar 14 ani, în 1944, el a intrat în Uniunea Tineretului Comunist (UTC), marcând începutul unei cariere politice care avea să se întindă pe mai bine de șase decenii. Această aderare timpurie la structurile comuniste nu era neobișnuită pentru tinerii din familiile de activiști politici, dar în cazul lui Iliescu ea a reprezentat începutul unei ascensiuni remarcabile în ierarhia partidului.

Educația sa formală a fost la fel de impresionantă ca și cea politică. După absolvirea Liceului Spiru Haret din București în 1949, Iliescu a studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic București, iar apoi la prestigiosul Institutul Energetic al Universității din Moscova. Această experiență la Moscova avea să fie crucială pentru formarea sa intelectuală și politică, oferindu-i o perspectivă internațională asupra ideologiei comuniste și o înțelegere profundă a modului de funcționare al sistemului sovietic.

Ion Iliescu în tinerețe

În timpul șederii sale la Moscova, Iliescu a fost secretar al “Asociației studenților români”, o poziție care i-a permis să dezvolte abilități de leadership și să stabilească contacte importante cu viitori lideri din întreaga lume comunistă. Această experiență moscovită a alimentat numeroase speculații de-a lungul anilor, inclusiv presupusa sa cunoaștere cu Mihail Gorbaciov, deși atât Iliescu cât și Gorbaciov au negat în repetate rânduri existența unei astfel de relații.

Ascensiunea în ierarhia comunistă

Primii pași în aparatul de partid

Revenirea din Moscova a marcat începutul unei ascensiuni spectaculoase în ierarhia Partidului Comunist Român. La doar 19 ani, în august 1956, Ion Iliescu a fost ales președinte al Comitetului de organizare a Asociațiilor Studențești, apoi al Consiliului în martie 1957. Această progresie rapidă demonstra nu doar abilitățile sale organizatorice, ci și încrederea pe care conducerea partidului o avea în tânărul activist.

Cariera sa în aparatul central al partidului a continuat să se accelereze. A devenit șef de secție la Comitetul Central al PCR în 1965, apoi prim-secretar al CC al UTC. La un moment dat, a ocupat funcția strategică de șef al Departamentului de propagandă al Comitetului Central al PCR, o poziție care i-a oferit o influență considerabilă asupra formării opiniei publice și a discursului politic oficial.

Între 1967 și 1971, Iliescu a servit ca ministru pentru problemele legate de tineret, o funcție care i-a permis să își consolideze influența asupra unei generații întregi de tineri români. Această poziție era deosebit de importantă într-un sistem comunist care punea un accent deosebit pe mobilizarea și educarea tineretului în spiritul ideologiei oficiale.

Relația complexă cu Nicolae Ceaușescu

Relația dintre Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu reprezintă unul dintre aspectele cele mai fascinante și contradictorii ale biografiei sale politice. Inițial, ascensiunea lui Iliescu a fost strâns legată de consolidarea puterii lui Ceaușescu. Din 1965, odată cu venirea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea PCR, cariera lui Iliescu s-a accelerat considerabil. În 1967, la 37 de ani, a devenit prim-secretar al CC al UTC, iar la 39 de ani a fost numit membru al Comitetului Central al PCR și supleant în Comitetul Executiv al Partidului.

Un moment simbolic al acestei relații apropiate a fost reacția lui Iliescu la celebrele teze din iulie 1971, când Ceaușescu a prezentat măsurile care închideau capitolul relativei liberalizări din anii ’60. Ion Iliescu a aplaudat aceste măsuri, demonstrând loialitatea sa față de liderul partidului. Fotografiile făcute în 1976, în intimitatea cuplului Ceaușescu într-o vacanță comună, sugerează apropierea personală dintre ei și încrederea de care se bucura Iliescu în cercurile de vârf ale puterii.

Iată imagini rare cu Ion Iliescu din perioada sa de ascensiune în PCR:

Discurs Ion Iliescu din 1971

Iliescu era deja un aparatcik în plină ascensiune și în grațiile dictatorului, dar a cerut conducerii partidului să fie trimis în țară, să facă muncă de teren. Această cerere nu era motivată atât de dorința de a înțelege mai bine realitățile țării, cât mai degrabă de ambiția de a fi promovat mai departe în ierarhia partidului. Nicu Ceaușescu, văzut ca moștenitor al tatălui său, a urmat aceeași cale, ceea ce sugerează că aceasta era o strategie comună pentru consolidarea pozițiilor în partid.

Marginalizarea și exilul intern

Paradoxal, apropierea de Ceaușescu avea să devină și cauza marginalizării lui Iliescu. În 1971, Ceaușescu, care se simțea amenințat de Iliescu (văzut de mulți ca moștenitorul său), l-a marginalizat pe acesta și l-a îndepărtat din funcțiile politice majore. Această decizie reflecta paranoia crescândă a dictatorului și teama sa de potențiali rivali în cadrul partidului.

Exilul politic al lui Iliescu a început cu numirea sa ca vicepreședinte al Consiliului Județean Timiș între 1971 și 1974, apoi ca președinte al Consiliului Județean Iași între 1974-1979. Aceste funcții, deși importante la nivel local, reprezentau o degradare evidentă pentru cineva care fusese în centrul puterii la București. În 1979, a fost numit Președinte al Consiliului Național al Apelor, înlocuindu-l pe Florin Iorgulescu, o funcție tehnică care îl îndepărta și mai mult de centrul decizional politic.

Marginalizarea sa a culminat pe 22 noiembrie 1984, când Ion Iliescu a fost eliberat din funcția de membru al CC al PCR și din cea de Președinte al Consiliului Național al Apelor, fiind numit director al Editurii Tehnice, funcție pe care a ocupat-o până în decembrie 1989. Această perioadă de “exil intern” a fost crucială pentru formarea sa politică ulterioară, oferindu-i o perspectivă critică asupra sistemului ceaușist și pregătindu-l pentru rolul pe care avea să-l joace în evenimentele din 1989.

Petre Roman, primul său șef de guvern după 1989, care-l cunoștea bine, povestește un episod revelator din ultimii ani ai dictaturii. Când l-a vizitat în biroul său de la Editura Tehnică, viitorul președinte i-a scris pe un bilet: “sunt urmărit pas cu pas. Aici sunt înregistrat, nu putem vorbi nimic”. Acest episod ilustrează atmosfera de suspiciune și control total care caracteriza ultimii ani ai regimului Ceaușescu și explică, în parte, motivațiile care l-au determinat pe Iliescu să se alăture mișcării de contestare a dictatorului.

Revoluția din 1989 și preluarea puterii

“Grupul Iliescu” și momentul istoric

Evenimentele din decembrie 1989 au reprezentat momentul de cotitură în viața lui Ion Iliescu și în istoria României. În timpul revoluției, Iliescu și o parte a disidenților politici au constituit Frontul Salvării Naționale (FSN), care a preluat puterea cu sprijinul forțelor armate conduse de generalul Stănculescu. Această mișcare, cunoscută ulterior ca “Grupul Iliescu”, a reușit să se poziționeze ca alternativa democratică la regimul Ceaușescu, profitând de haosul și confuzia momentului.

Formarea FSN nu a fost un proces spontan, ci rezultatul unei planificări atente din partea unui grup de foști demnitari comuniști marginalizați de Ceaușescu. Acest grup, format din persoane care fuseseră îndepărtate de fostul regim, avea un scop dublu: înlăturarea dictatorului, dar și menținerea României în sfera de influență a Uniunii Sovietice. Această orientare geopolitică avea să marcheze profund primii ani ai tranziției democratice românești.

Un document descoperit în arhiva Ministerului polonez de Externe arată că Ion Iliescu și Silviu Brucan au cerut Moscovei să trimită ajutor militar în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Răspunsul URSS a fost că este “gata să trimită orice fel de ajutor cu excepția intervenției trupelor”. Această solicitare de ajutor extern în timpul unei revoluții naționale ridică întrebări serioase despre natura și obiectivele reale ale “Grupului Iliescu”.

Iată primul interviu acordat de Ion Iliescu după moartea lui Nicolae Ceaușescu:

Execuția soților Ceaușescu și justificările ulterioare

Unul dintre momentele cele mai controversate ale Revoluției din 1989 a fost execuția rapidă a soților Nicolae și Elena Ceaușescu pe 25 decembrie. La 30 de ani după aceste evenimente, Ion Iliescu a oferit o justificare care a stârnit noi controverse. El a declarat că ar fi fost mai bine “din punct de vedere rațional” ca soții Ceaușescu să fie judecați “în liniște și cu o anumită distanță” de un tribunal special, însă a adăugat că “nu era timp de așa ceva”.

Iliescu a susținut că “acțiunea rapidă și organizarea judecății lui Ceaușescu a fost o necesitate pentru a curma pierderile de vieți omenești”. Această justificare, oferită după trei decenii, nu a reușit să liniștească criticile celor care consideră că execuția rapidă a fost o manevră politică menită să elimine martorii incomozi ai trecutului și să împiedice dezvăluirea unor adevăruri deranjante despre natura evenimentelor din decembrie 1989.

La sfârșitul anului 1989, FSN a preluat puterea și a format un guvern provizoriu în frunte cu Petre Roman, numindu-l pe Iliescu președinte-interimar al României. FSN era compus în mare parte din activiști ai vechiului sistem comunist, ceea ce a alimentat suspiciunile că revoluția fusese, de fapt, o lovitură de stat organizată de fosta nomenclatură comunistă pentru a-și păstra puterea sub o nouă formă politică.

Primele alegeri și legitimarea democratică

Primele alegeri libere din România postcomunistă au avut loc pe 20 mai 1990, reprezentând un moment crucial pentru legitimarea democratică a noii puteri. Ion Iliescu a obținut o victorie zdrobitoare, primind 85% dintre voturi. Adversarii săi principali, Radu Câmpeanu de la PNL și Ion Rațiu de la PNȚCD, au obținut rezultate modeste: Câmpeanu 10,6% din voturi, iar Rațiu 4,3%.

Această victorie electorală masivă poate fi explicată prin mai mulți factori. În primul rând, Iliescu beneficia de avantajul de a fi fost figura centrală a Revoluției și de a controla aparatul de stat și mass-media. În al doilea rând, electoratul român, după decenii de dictatură, era puțin familiarizat cu alternativele politice democratice și tindea să se încreadă în figurile care păreau să ofere stabilitate și continuitate.

Momente cheie din cariera lui Ion Iliescu

Cu toate acestea, victoria electorală nu a fost suficientă pentru a elimina controversele legate de legitimitatea sa politică. Opoziția democratică și o parte a societății civile considerau că alegerile nu fuseseră complet libere și corecte, iar FSN beneficiase de avantaje neloiale în campania electorală. Aceste tensiuni aveau să explodeze în lunile următoare, culminând cu evenimentele dramatice din iunie 1990.

Mineriadele: cicatrici adânci în democrația tânără

Contextul politic și social al protestelor

Primăvara anului 1990 a fost marcată de tensiuni crescânde între noua putere și forțele democratice care cereau o tranziție mai rapidă și mai profundă către democrație. Alegerile din 20 mai 1990 fuseseră programate într-un context de proteste anti-FSN aprobate de partidele politice de opoziție: PNL, PNȚCD și PSDR. Aceste partide considerau că FSN reprezenta o continuare a vechiului sistem comunist sub o nouă etichetă și cereau o guvernare de tranziție care să includă toate forțele democratice.

Protestele din Piața Universității din București, care au început în aprilie 1990 și au continuat după alegeri, au devenit simbolul acestei opoziții față de noua putere. Manifestanții, în mare parte studenți și intelectuali, cereau eliminarea foștilor comuniști din pozițiile de conducere și o democratizare reală a societății românești. Aceste proteste pașnice reprezentau o provocare serioasă pentru legitimitatea noii puteri și pentru imaginea internațională a României.

Pentru a ține în frâu aceste mișcări de protest, Ion Iliescu a luat o decizie care avea să-i marcheze pentru totdeauna imaginea politică: a chemat în ajutor minerii din Valea Jiului, mobilizând și muncitorii din marile uzine din București. Această decizie a fost justificată ca fiind necesară pentru apărarea democrației împotriva unor forțe “golănești” și “huliganice”, dar realitatea avea să fie mult mai complexă și mai dramatică.

Violențele din 13-15 iunie 1990

Evenimentele din 13-15 iunie 1990 rămân una dintre cele mai întunecate pagini din istoria României postcomuniste. Minerii chemați de Iliescu au sosit în București și au procedat la “curățarea” Pieței Universității de protestatarii pașnici, dar violențele nu s-au oprit aici. În urma acestor evenimente, aproape 800 de persoane au fost rănite sau violate, iar numărul exact al morților rămâne încă neclar.

Mineriada din 13-15 iunie 1990

Violențele nu au vizat doar protestatarii din piață, ci s-au extins asupra sediilor partidelor de opoziție, asupra redacțiilor de ziare independente și asupra unor cetățeni nevinovați care se aflau întâmplător în zonă. Minerii și forțele de ordine au atacat cu brutalitate orice persoană considerată “suspectă”, creând o atmosferă de teroare în capitala României.

Documentarul de mai jos prezintă detaliat evenimentele din iunie 1990:

Rechizitoriul din Dosarul Revoluției, acceptat de Curtea de Apel București în octombrie 2023, conține acuzații grave împotriva lui Ion Iliescu pentru aceste evenimente. Documentul oficial arată că în perioada 22-30 decembrie 1989, Iliescu “a urmărit să-și consolideze puterea prin manipularea opiniei publice” cu ajutorul liderilor militari, ceea ce a dus la “amplificarea psihozei generalizate” care a generat “numeroase situații de foc fratricid generalizat”.

Efectele acestor manipulări au fost dramatice: 857 de decese, 2382 de răniri de persoane, 585 de privări grave de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internațional și 409 cazuri de suferințe mari. Aceste cifre oficiale ilustrează amploarea tragediei umane cauzate de deciziile politice ale lui Iliescu în primele luni ale tranziției democratice.

Mineriadele ulterioare și consolidarea puterii

Succesul mineriadei din iunie 1990 în eliminarea protestelor de opoziție l-a încurajat pe Iliescu să recurgă din nou la această metodă. În septembrie 1991, minerii l-au ajutat pe Ion Iliescu să-l schimbe pe primul ministru Petre Roman, care devenise prea popular și prea reformist pentru gusturile președintelui. Această a doua mineriadă a demonstrat că Iliescu era dispus să folosească violența pentru a-și consolida puterea și pentru a elimina orice amenințare la adresa poziției sale politice.

Iată o comparație între declarațiile lui Ion Iliescu despre Mineriada din 1990 și cele din 2015:

Utilizarea repetată a minerilor ca instrument de presiune politică a avut consecințe devastatoare pentru imaginea internațională a României și pentru procesul de democratizare. Ion Iliescu “a sacrificat potențialul de simpatie câștigat de România prin revoluția televizată transmisă în toată lumea, în schimbul consolidării puterii sale”. Această alegere strategică a avut efecte pe termen lung asupra percepției internaționale a României și asupra încrederii partenerilor occidentali în procesul de democratizare românesc.

Ales în special de mediul rural și de zonele muncitorești din orașele industriale, Iliescu s-a folosit în primii ani de televiziunea publică, singura televiziune de pe piață, pentru a-și cultiva imaginea și a-și descrie inamicii din opoziție ca dușmani ai poporului. Această strategie de comunicare populistă a contribuit la polarizarea societății românești și la crearea unei atmosfere de suspiciune față de forțele democratice autentice.

Pentru o perspectivă critică asupra acestor evenimente, urmăriți:

Primul mandat prezidențial: între stabilizare și stagnare (1990-1996)

Provocările tranziției economice

Primul mandat constituțional al lui Ion Iliescu (1992-1996) a fost marcat de provocări economice majore și de alegeri politice care aveau să influențeze profund viitorul României. În timpul acestei perioade, România s-a stabilizat și democratizat parțial, trecând lent de la economia dirijată spre o economie de piață. Cu toate acestea, această tranziție a fost mult mai lentă și mai dureroasă decât în alte țări din Europa Centrală și de Est.

Ion Iliescu și-a dorit în primii ani de mandat o “democrație originală” pentru România, un “socialism cu față umană”. Această viziune reflecta atitudinea sa față de proprietatea privată, pe care o considera “un moft” și despre care avea rezerve profunde. Această poziție ideologică a avut consecințe dramatice asupra procesului de reformă economică, întârziind privatizarea și restructurarea economiei românești.

Prin urmare, trecerea de la economia planificată la economia de piață s-a făcut lent și cu amânarea reformelor necesare pentru recuperarea decalajelor față de restul Europei și pentru îmbunătățirea condițiilor de trai. Printre cele mai importante reforme care au fost amânate se numără restructurarea și privatizarea companiilor de stat. De teama protestelor sociale și a pierderii capitalului politic, autoritățile au evitat să restructureze sau să închidă întreprinderile ineficiente și au continuat ani de zile să le acorde subvenții și finanțări.

“Deceniul pierdut” și costurile amânării reformelor

Perioada 1990-2000 a fost denumită ulterior “deceniul pierdut” al economiei românești, o caracterizare care reflectă costurile uriașe ale amânării reformelor structurale. România a pierdut șansa de a atrage investitorii străini care căutau noi piețe în Europa de Est. Aceștia au ales alte țări din regiune, în special Ungaria, Cehia și Polonia, care după căderea comunismului au aplicat o “terapie de șoc” – un set de măsuri economice radicale care au avut scopul de a transforma rapid economia planificată centralizat într-o economie de piață funcțională.

Deși dureroase inițial, reformele din aceste țări au stabilizat economiile în 2-3 ani, au permis o relansare economică relativ timpurie și au ajutat aceste țări să devină mai atractive pentru investitorii străini. În România, însă, amânarea reformelor a avut un cost uriașe: Produsul Intern Brut a scăzut abrupt la începutul anilor 1990. PIB-ul a scăzut în primul an de democrație cu 7,3%, la 38,25 de miliarde de dolari. În anii următori, declinul s-a accentuat: a scăzut cu aproape 13% în 1991 și cu 8,8% în 1992, ajungând la doar 25,12 miliarde de dolari, adică cu o treime mai mic decât cu doi ani înainte.

Privatizarea a fost tratată ca o problemă politică decât ca un pas economic necesar. În loc să atragă investitori strategici, autoritățile au ales privatizarea în masă prin distribuirea de cupoane valorice către populație, așa-numita “cuponiadă”, și trecerea unor companii din proprietatea statului în proprietatea angajaților prin metoda MEBO. Pe lângă faptul că a dus la concentrarea acțiunilor în mâinile unor grupuri restrânse, această metodă nu a avut fondurile necesare pentru a face companiile competitive.

Reformarea sistemului bancar și inflația galopantă

Totodată, reformarea sistemului bancar, esențială pentru susținerea creditării și dezvoltarea economică, a fost evitată până când crizele au devenit inevitabile. Băncile de stat au continuat să acorde credite preferențiale unor întreprinderi falimentare, iar pierderile s-au acumulat. Această politică a contribuit la o inflație uriașă care a erodat puterea de cumpărare a populației și a făcut ca salariile reale să scadă dramatic.

Al doilea mandat al lui Ion Iliescu (1992-1996) a adus economia pe creștere, însă nu a reușit să o readucă la nivelul din 1990. Acest lucru s-a întâmplat abia în 2001, după cum arată datele Băncii Mondiale. Deși cifrele arătau o economie pe plus, aceasta se confrunta cu o inflație uriașă, care făcea ca salariile reale să scadă, iar nivelul de trai să se prăbușească.

Al doilea mandat: drumul spre integrarea euroatlantică (2000-2004)

Revenirea la putere și schimbarea de paradigmă

Alegerile prezidențiale din 2000 au marcat revenirea spectaculoasă a lui Ion Iliescu la puterea supremă în stat. Într-un context politic marcat de dezamăgirea față de guvernarea CDR și de creșterea extremismului politic, Iliescu a reușit să se califice în turul al doilea împotriva candidatului extremist Corneliu Vadim Tudor de la Partidul România Mare.

Această confruntare finală a pus electoratul român în fața unei alegeri dramatice între un fost comunist devenit social-democrat și un politician extremist cu discurs naționalist și xenofob. Iliescu a câștigat alegerile cu o majoritate confortabilă, beneficiind de sprijinul tuturor forțelor democratice care vedeau în el răul cel mai mic.

Curtea Constituțională a decis în 2000 că Iliescu are dreptul să fie pentru a treia oară președinte, o decizie care a stârnit controverse constituționale, dar care a fost acceptată în contextul politic al momentului. Astfel, Ion Iliescu a devenit singurul președinte român cu trei mandate, o performanță unică în istoria politică postcomunistă a țării.

Accelerarea integrării euroatlantice

Al treilea mandat al lui Ion Iliescu (2000-2004) a fost marcat de o schimbare radicală de orientare în politica externă românească. Spre deosebire de primii săi ani la putere, când România părea să ezite între Est și Vest, ultimul său mandat a fost dedicat în întregime integrării euroatlantice a țării.

În timpul ultimei sale președinții, România a fost primită în NATO și a încheiat negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Aceste realizări istorice au reprezentat culminarea unui proces complex de transformare politică, economică și socială care a schimbat fundamental poziția geopolitică a României.

Un element crucial al acestei perioade a fost accelerarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. România nu mai putea amâna reformele, pentru că fiecare capitol deschis cu Bruxelles-ul cerea dovezi concrete de schimbare: în legislație, în sistemul fiscal, în justiție și în economia reală. Această presiune externă a forțat guvernul român să implementeze reforme pe care le amânase timp de un deceniu.

Ion Iliescu la evenimente oficiale

Iliescu a încercat să-și schimbe imaginea în această perioadă, jucând rolul de reconciliator în relația cu fostul Rege Mihai I și devenind pro-atlantist. A simulat nemulțumirea față de liderii partidului său pe care îi acuza de “capitalism de cumetrie” și a adoptat un discurs critic față de excesele tranziției economice.

Reformele forțate de integrarea europeană

Presiunea integrării europene a forțat România să implementeze reforme structurale pe care le amânase timp de un deceniu. Sistemul judiciar a fost reformat pentru a respecta standardele europene de independență și eficiență. Legislația economică a fost armonizată cu acquis-ul comunitar, iar instituțiile statului au fost modernizate pentru a putea funcționa în cadrul structurilor europene.

Aceste reforme, deși tardive, au avut un impact pozitiv asupra funcționării statului român și asupra încrederii investitorilor străini. PIB-ul României a început să crească susținut în această perioadă, iar nivelul de trai al populației s-a îmbunătățit gradual. Inflația a fost adusă sub control, iar moneda națională s-a stabilizat.

Pe 4 martie 2004, președintele Ion Iliescu a semnat instrumentele de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord, iar pe 29 martie 2004, România a devenit oficial membră NATO. Acest moment istoric a marcat sfârșitul unei perioade de incertitudine strategică și începutul unei noi ere în relațiile României cu Occidentul.

Înainte de plecarea de la Cotroceni, Iliescu a luat o decizie controversată: i-a amnistiat pe toți cei care fuseseră trimiși la închisoare pentru abuzurile de la Revoluție și Mineriade. Această decizie a fost interpretată ca o încercare de a-și proteja propriii aliați și de a închide definitiv capitolul investigațiilor legate de evenimentele violente din primii ani ai tranziției.

Ultimii ani și moștenirea complexă

Retragerea din viața politică activă

După terminarea celui de-al treilea mandat în 2004, Ion Iliescu a încercat să revină în fruntea PSD, dar la Congresul din 2005 a pierdut, trădat de vechile reflexe atunci când a spus “îi dau cuvântul tovarășului Adrian Năstase”. Această gafă lingvistică a simbolizat dificultatea sa de a se adapta complet la noile realități politice și a marcat sfârșitul ambițiilor sale de a reveni în fruntea partidului.

Și-a încheiat cariera politică activă în 2008, la 78 de ani, cu toate că își propusese să o abandoneze doar “ieșind cu picioarele înainte”. Între 2004 și 2008, a activat ca senator de București, o funcție care i-a permis să rămână în viața politică, dar fără responsabilități executive majore.

În 2005, a fost numit președinte de onoare al PSD, o funcție pe care a deținut-o până în 2020. Această poziție simbolică i-a permis să rămână o figură respectată în cadrul partidului, fără a mai avea influență directă asupra deciziilor politice curente.

Problemele de sănătate și ultimii ani

Ultimii ani din viața lui Ion Iliescu au fost marcați de probleme grave de sănătate. Pe 1 aprilie 2019, a fost internat la Institutul de Urgență pentru Boli Cardiovasculare din București, fiind operat după ce a fost diagnosticat cu pericardită. Această internare a marcat începutul unei perioade de retragere aproape completă din viața publică.

În ultimele sale interviuri, Ion Iliescu a reflectat asupra propriei cariere și asupra transformărilor prin care a trecut România. În ultimul interviu acordat înainte să se stingă din viață, el a declarat: “Nu am suferit niciodată să văd oameni de stânga cu buzunarele pline”, o afirmație care reflecta preocupările sale constante legate de justiția socială și de inegalitățile economice.

Iată ultimul interviu acordat de Ion Iliescu pentru Digi24:

Fostul președinte a murit pe 5 august 2025, la vârsta de 95 de ani, din cauze naturale, fiind diagnosticat cu cancer pulmonar. Decesul său a marcat sfârșitul unei ere în politica românească și a stârnit reacții contradictorii în societatea românească, reflectând polarizarea pe care figura sa a generat-o de-a lungul deceniilor.

Reacții la decesul său și bilanțul final

Documentarul “România lui Iliescu” și reevaluarea istorică

În contextul decesului său, postul Recorder a lansat documentarul “România lui Iliescu”, o analiză comprehensivă a carierei politice a fostului președinte. Documentarul prezintă “cariera politică a lui Ion Iliescu, omul care a influențat decisiv istoria recentă a României și, implicit, destinul unei întregi generații de români”.

Documentarul complet poate fi vizionat aici:

Acest documentar reprezintă o încercare de reevaluare obiectivă a moștenirii lui Iliescu, prezentând atât realizările cât și controversele din cariera sa. Lansarea sa în contextul decesului fostului președinte oferă o oportunitate pentru o dezbatere mai nuanțată despre rolul său în istoria României postcomuniste.

Pentru o perspectivă istorică completă, urmăriți și acest material cu imagini rare:

Și pentru a înțelege mai bine contextul politic al epocii:

Concluzie: Un om al contradicțiilor istorice

Ion Iliescu rămâne una dintre cele mai complexe și controversate figuri din istoria României moderne. Cariera sa politică, care s-a întins pe mai bine de șase decenii, reflectă în mod fidel transformările dramatice prin care a trecut societatea românească în secolul al XX-lea și începutul celui de-al XXI-lea.

Evaluarea obiectivă a moștenirii sale necesită recunoașterea faptului că el a fost, în același timp, un om al sistemului comunist și arhitectul integrării euroatlantice a României. A fost capabil de decizii brutale împotriva propriilor cetățeni, dar și de adaptări pragmatice care au servit interesele strategice ale țării. A fost un politician autoritar în primii ani ai tranziției, dar și un lider care a condus România spre democrație și integrarea occidentală.

Această dualitate face din Ion Iliescu o figură fascinantă pentru istorici și o sursă continuă de controverse pentru societatea românească. Moartea sa nu va închide dezbaterile despre rolul său în istoria țării, ci va oferi, probabil, o oportunitate pentru o evaluare mai obiectivă și mai nuanțată a contribuțiilor și greșelilor sale.

În final, Ion Iliescu rămâne omul care a marcat decisiv istoria României postcomuniste, pentru bine și pentru rău. Înțelegerea corectă a figurii sale este esențială pentru înțelegerea tranziției democratice românești și pentru învățarea lecțiilor necesare pentru viitorul țării. Doar prin această înțelegere nuanțată și obiectivă putem depăși polarizările și putem construi o memorie istorică echilibrată despre această perioadă crucială din istoria României.