Calf of Man: O insuliță sălbatică în derivă pe Marea Irlandei

​ 

Locuită de-a lungul secolelor de sihaștri, călugări, fermieri și îngrijitori de faruri, insula izolată Calf of Man este deopotrivă o capsulă a timpului și un avanpost al eforturilor de regenerare a păsărilor marine.

Jos, în port, era timpul pentru o mică aventură pe mare. Port Saint Mary, aproape de extremitatea sud-vestică a Insulei Man, era pe jumătate gol; singura activitate vizibilă dimineața era dată de pescărușii cocoțați pe coșurile goale de homari, cu privirea fixată asupra bărcilor ancorate.

Doar una dintre ele dădea semne de viață, iar cu motorul pornit și miros de motorină în aer, echipajul format din doi oameni a pus mica ambarcațiune în mișcare, îndreptându-se spre larg. Destinația lor? Una dintre cele mai izolate insule britanice, înconjurată de stânci abrupte și ape vijelioase.

Situată la mai puțin de un kilometru de coasta sud-vestică a peninsulei Meayll de pe Insula Man, Calf of Man este una dintre acele rare destinații din Insulele Britanice: fascinantă, dar adesea imposibil de atins, indiferent de anotimp sau efort.

În esență, este un loc dominat de păsări migratoare, inclusiv de albatroșul negru și alb Manx shearwater, una dintre cele mai longevive specii de păsări din Marea Britanie. Această insulă istorică, cu două faruri în ruină, este aproape nelocuită, cu excepția celor doi supraveghetori de faună sălbatică și a două persoane voluntare, care întrețin observatorul ornitologic din martie până în noiembrie. În restul anului, insula rămâne pustie.

Însă curenții puternici din Marea Irlandei și vârtejurile din Calf Sound, care o separă de teritoriul britanic, fac adesea traversarea periculoasă. În timpul furtunilor și mareelor învolburate, insula poate fi complet izolată timp de săptămâni, iar fundul mării din jur este presărat cu epave. Printre ele se numără o brigantină de 160 de tone din Liverpool, o navă de marfă din Glasgow și o goeletă franceză – toate acestea transformă drumul spre Calf of Man într-un adevărat pelerinaj.

La cârma bărcii în acea dimineață era Steve Clague, un marinar manx cu multă experiență în ape agitate. La fel ca tatăl său, care a făcut aceleași drumuri timp de 40 de ani, Clague crede că insula stârnește visuri tocmai pentru că este atât de greu accesibilă.

„În iulie anul trecut, n-am ieșit deloc pe mare”, mi-a spus Clague, eu fiind unul dintre cei 10 pasageri ai excursiei de 4,5 ore. În jurul nostru, marea strălucea în tonuri argintii și albastre sub soarele dimineții, iar priveliștea stâncilor spectaculoase nu apăruse încă. „Calf e un loc unic, frumos. Neschimbat și mereu în schimbare. Secretul nu e să-l vezi o dată, ci în toate stările lui. E o capsulă a timpului.”

Planifică-ți excursia:

Excursiile cu bărci mici din Insula Man spre Calf of Man se organizează zilnic din mai până în septembrie, în funcție de vreme și maree. Există două opțiuni, ambele de 4,5 ore, plecând fie din Port Saint Mary, fie din Port Erin. Odată ajunși pe insulă, pasionații de păsări se pot bucura de traseele pietonale care duc la faruri, ruine istorice și observatorul de păsări. Rezervările se fac în avans.

Pe barcă se afla și Shaun Murphy, reprezentant al Manx National Heritage, instituție care administrează siturile istorice și muzeele insulei, inclusiv crucile celtice devenite simboluri locale. Murphy vine pe insulă încă din 1970, de pe vremea când era elev, și în ultimii ani a vizitat-o lunar. Ce-l face să revină?

„Este una dintre puținele povești cu final fericit,” a spus el, urmărind pescărușii care se scufundau elegant în apă. „Coloniile de guillemot se dezvoltă și se extind spre sudul insulei. Manx shearwater, odinioară decimat de șobolani invazivi, a revenit la 1.500 de perechi. Anul trecut s-au născut un număr record de pui de focă. Se fac eforturi pentru a încuraja puffinii să cuibărească aici. E mult de procesat.” Ca parte a proiectului dedicat puffinilor, au fost instalate 100 de puffini din rășină pentru a atrage specia înapoi.

În timp ce vorbeam, barca noastră a traversat canalul printre roiuri de păsări. Deasupra noastră, fulmarii pluteau în vânt, în timp ce pe stâncile dantelate din jur, auks, razorbills și pescăruși își construiau cuiburile. În apropiere, două foci ne-au salutat în trecere, iar noi am ajuns încet în micul port South Harbour.

Cu peste 1.000 de ani în urmă, călugări creștini și sihaștri au locuit aici, construind un keeill – o capelă manx timpurie. Fugiți ai legii s-au ascuns aici în epoca elisabetană, iar de-a lungul secolelor, fermieri, îngrijitori de faruri și proprietari au încercat să domesticească insula. Unul dintre ei a fost Francis Jeffrey Dickens, fiul scriitorului Charles Dickens, care a donat insula către National Trust în 1939 pentru a fi conservată ca rezervație naturală. Ulterior, proprietatea a fost transferată către Manx National Heritage.

Rezultatul este o încrengătură de istorii: o cărare de fermă șerpuitoare trece pe lângă două faruri din secolul XIX, unde chough-ii își fac cuib în turnurile degradate. O fierărie, un siloz și o moară zac în ruină, iar pereții de piatră uscată nu reușesc să țină în frâu oile manx Loaghtan cu patru coarne.

Dar cei mai mulți vizitatori vin pentru Observatorul de Păsări – o fermă modestă aflată la 30 de minute de mers pe jos de debarcader, unde se oferă informații valoroase despre fauna locală. La sosirea mea, rangerii ineleau păsări pentru monitorizare. Ca și pescarii care luptă cu valurile, activitatea lor zilnică este dictată de ce specii intră în plase dimineața. Până în acel moment, fuseseră deja inelate aproape 50 de specii.

„Dacă e o zi bună pentru observare, ne trezim odată cu răsăritul,” a spus Eleanor Grover, unul dintre cei doi ornitologi permanenți. „Dimineața inelăm păsări, iar după-amiaza facem numărători. Azi am avut câteva premiere: un vultur pescăresc, un lesser whitethroat și o privighetoare de stuf.”

Munca este grea, dar rezultatele sunt încurajatoare. Din 1959, de la începutul proiectului, peste 307.000 de păsări au fost marcate. Aceste date sunt cruciale pentru monitorizarea rutelor migratorii, a duratei de viață și a succesului reproductiv.

Deși rangerii sunt pasionați, nu lipsesc momentele dificile. „Sticleții sunt drăguți,” a spus Grover, „dar pițigoii albaștri sunt agresivi. Nu te-ai aștepta la asta de la o pasăre atât de mică.” Pentru Kate Fox, cealaltă îngrijitoare, insula oferă șansa rară de a vedea renașterea speciei Manx shearwater. Astăzi, Marea Britanie adăpostește 90–95% din populația globală, dar păsările sunt stângace pe uscat: „Sunt ușor de prins, dar vin pe pământ doar noaptea, ca să evite prădătorii.”

În acel moment, Kate s-a uitat la ceas, apoi spre port, unde barca de întoarcere mă aștepta. Am întrebat ce se întâmplă dacă se anulează cursa. A zâmbit ușor și a spus:

„E un sentiment minunat de izolare. E magie pură.”

Privind înapoi, m-am întrebat dacă farmecul acestei pete de pământ suspendate între mare și cer nu are de fapt o semnificație mai profundă. Poate este o metaforă pentru evadare – aproape o poveste de ficțiune. O lume paralelă unde poți fugi din agitație, unde nimeni nu-și bate capul cu păsări mitice, oi ciudate, faruri de poveste și puffini falși. Un loc cu adevărat magic.

---

Sursa & foto: bbc